Profeţiile magului nebun
Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară... În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv...
Căutând căldura de care îmi era atât de dor, am îndrăznit să cer o cană cu vin fiert, amestecat cu mirodenii aduse de pe ţărmuri îndepărtate. Mi-am aprins vechea lulea rostuită din genunchiul de fier al unei manticore (aşa-mi spusese muribundul care mi-o vânduse în schimbul unei rugăciuni pe care n-am spus-o niciodată!) şi umplută cu tutun auriu, amestecat cu frunze uscate şi mărunţite de leandru, stropite cu rachiu aspru de mac. Am sorbit din vinul de culoare incertă, din oala murdară pe care rămăseseră semnele multor buze disperate ce-o sărutaseră în ultimele sute de ani, crezând că voi găsi în aromele tari, dacă nu alinarea, măcar uitarea... Atunci m-au trezit vorbele siluetei negre, care mă chemau alături, iar ochii mei priveau fascinaţi cum mâinile scheletice mângâiau arşicele din os cenuşiu:
„ Vino aproape, suflet bolnav, iar eu am să te mint despre viitor şi am să-ţi spun adevăr despre cele ce le-ai trăit. Ştiu totul despre Lume şi despre Oameni şi despre Viaţă şi despre Moarte, căci eu sunt cel de-Al Patrulea Mag, cel despre care cărţile nu spun nimic, căci Darul meu n-a fost înţeles şi nici acceptat...”... Probabil că fruntea mi s-a încreţit a mirare, căci în timp ce mă aşezam la butoiul ce-i ţinea loc de masă, silueta neagră şi-a continuat peroraţia:
„ Am dus ca Dar Întunericul, iar gestul meu a fost pedepsit, căci nimeni n-a înţeles bunătatea şi generozitatea mea. Oamenii se tem de Întuneric şi îl tratează ca pe-un blestem când el nu este decât o binecuvântare. Ce s-ar face oamenii dacă ar trăi numai în Lumină? Pielea le-ar deveni transparentă, arătând urâţenia măruntaielor şi buboaiele sufletelor ar ieşi la suprafaţă, ochii li s-ar arde şi privirile s-ar înroşi, iar pleoapele arse ar cădea în cele din urmă... Părul prea mult mângâiat de urgia Luminii s-ar usca şi ar cădea, iar oamenii ar fi cu toţii pleşuvi, cu ţestele acoperite de cuperoze scârboase. Am fost blestemat şi trimis în Lume, ca să-i îngrozesc pe cei care ar sta de vorbă cu mine! Tu, însă, nu mai poţi fi speriat, căci viaţa ţi-a luat toate speranţele şi toată culoarea gândului bun... Te-au otrăvit ochii verzi în care te-ai uitat ca într-o apă limpede, iar lucrul ăsta ţi s-a întâmplat de o mie de ori, făcându-te să pierzi şi Lumină şi Credinţă. Ştiu că ai să-ţi revii, că ai să găseşti izvorul ascuns al lacrimilor, după ce ai să-ţi dezveleşti rădăcina bunătăţii pe care ai îngropat-o adânc în suflet. Ai să te scalzi în cleştarul limpede, purificator şi ai să fi gata, iarăşi, să crezi în cei de lângă tine...” Vorbele continuau să curgă, dar nu le-am mai auzit, căci ochii mei au fost atraşi de figura celui care-mi vorbea, gluga dându-se, pe nesimţite, pe spate, alunecând pe părul sur, jilav... Am văzut pupilele Magului Nebun, erau incolore şi-n loc de iris se mişca, în mijlocul lor, un vierme alb... Am izbit cu luleaua din genunchiul de fier al unei manticore în arşicele de os, sfărâmându-le, apoi m-am repezit spre uşa din scânduri putrezite, vrând să ies mai repede în ceaţa şi umezeala de afară. Cu un ultim gest, am aruncat pe tejgheaua unsuroasă un ban din aramă coclită, preţ pentru vinul scârbos pe care-l băusem şi pentru toate visele pe care le lăsam aici, pe genunchii Magului Nebun...
